„Vreau să relatez cât se poate de sec. […] Ea a avut atunci o primă mare dispută cu tata. „Eu nu pot să rămân aici. Ce păţesc ai mei trebuie să păţesc şi eu“. „Tu ai copii…“. „Nu, eu trebuie să plec în noaptea asta!“.
Și atunci tatăl meu a închis-o în cameră, a încuiat-o cu cheia – era un moment de teribilă nebunie, de demenţă tragică, de mare amploare -, a închis-o şi în noaptea aceea n-am auzit altceva decât urlete. Şi trei sau patru luni, până aproape de 23 august, cu intermitenţe, n-am auzit decât Auschwitz-ul meu urlând din camera în care era închisă mama mea. Nu se putea auzi altceva. […] Mama era camuflată sub un nume unguresc, ca să pot merge eu la liceu. […] Mama se găsea pe o scenă nudă, pe care se petrecea o dramă feroce. Niciodată n-am mai auzit o astfel de întâmplare.
[…] Încuiată în casă aproape jumătate de an. Tata a declarat că e bolnavă de nervi. Era, săraca, şi de nervi bolnavă, cum să nu fie.
… Auschwitz-ul mamei mele. Nu se putea ca, pentru un certificat de botez, să accepte renegarea familiei sale. Nu pot să uit gemetele de fiară din camera de alături. Nu dormeam nici eu, nu dormea nici soră-mea, Yvonne. Urletele spărgeau casa. Erau fără sfârşit. De fapt, totul îmi rămâne ca o muţenie perfectă a durerii. Nu aud. Văd doar durerea. Nu aud durerea. O văd. Era, de fapt, o durere tăcută”.
Iulia Blaga – Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan
