În istoria teatrului românesc, puține montări au stârnit atâtea dezbateri, polemici şi controverse precum spectacolul „Revizorul” de N.V. Gogol, în regia și adaptarea lui Lucian Pintilie. Interzis după numai trei reprezentaţii, spectacolul avea să devină unul dintre momentele-simbol ale opoziţiei artistice faţă de aparatului ideologic comunist, demonstrând, totodată, capacitatea artei de a rezista presiunilor politice și de a întreține vii, chiar și în condiții de cenzură, dezbaterile despre libertatea de exprimare. Istoria acestor puține, dar semnificative reprezentații ne oferă și astăzi o imagine elocventă asupra tensiunilor dintre artist și putere, asupra rolului teatrului ca formă de critică socială și asupra consecințelor inevitabile ale refuzului de a face compromisuri cu un regim totalitar.
„Revizorul” – faţă în faţă cu Securitatea
La începutul anilor ’70, România se afla sub conducerea strictă a Partidului Comunist Român, fiind supusă unui sistem de control ideologic și politic exercitat de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, instituția care veghea ca orice formă de manifestare artistică să corespundă doctrinei oficiale. Artele spectacolului, inclusiv teatrul, beneficiau de o tradiție bogată și de un public numeros, dar se aflau permanent sub observația cenzurii. În acest mediu apăsător, regizorii, actorii și directorii de teatre încercau, prin diferite strategii, să își valorifice libertatea creatoare și să aducă în fața publicului producții de calitate, evitând pe cât posibil să intre în conflict cu autoritățile.În aceste împrejurări, Lucian Pintilie, regizor deja cunoscut pentru exigența sa artistică și pentru tendința de a propune interpretări regizorale inedite, își propune să monteze „Revizorul”, o comedie de factură satirică din secolul al XIX-lea, scrisă de N.V. Gogol și considerată un text clasic al literaturii ruse. Piesa, care expune corupția, prostia și abuzul de putere dintr-o societate birocratizată, părea, în mod inevitabil, să tulbure liniștea aparatului ideologic. Cu atât mai mult, adaptarea lui Pintilie se concentra pe accentuarea dimensiunilor grotescului și pe aducerea în scenă a unui univers corupt, ridicol și, în egală măsură, amenințător.
Pregătirea spectacolului și primele semne ale cenzurii
Planificată iniţial pentru stagiunea 1970–1971 a Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”, montarea nu fusese inclusă atunci în programul de activitate zilnică. Abia în stagiunea 1971–1972, la propunerea explicită a lui Lucian Pintilie, piesa ajunge pe lista premierelor așteptate. Directorul de atunci, Liviu Ciulei, regizor și el, precum și actorii teatrului, între care Toma Caragiu, Clody Bertola sau Mariana Mihuț (alături de nume consacrate pentru toate rolurile, inclusiv cele mai mici), au susținut cu entuziasm ideea montării. Repetițiile au început la finalul anului 1971 și au durat până în vara lui 1972, fiind marcate de un uriaș efort organizatoric. Pintilie își asuma întru totul rolul de „autor total” al spectacolului, intervenind nu doar asupra interpretărilor actoricești, ci și asupra spațiului scenic, a decorurilor, a costumelor și, mai ales, asupra structurii textuale. Potrivit notelor informative ale vremii, în iunie 1972, spectacolul se apropia de faza de finisare. Din aceleași documente reiese că cei care apucaseră să urmărească repetițiile îl considerau deja „o nouă creaţie de valoare internaţională, o nouă viziune asupra piesei şi un strigăt împotriva socialismului”, sensurile acestuia fiind decodificate în cheia unei critici subtile la adresa sistemului comunist. Aceste interpretări au atras, inevitabil, atenția Consiliului Culturii și Educaţiei Socialiste, care i-a solicitat lui Pintilie modificări menite să „corecteze” sensurile inconvenabile pe care spectacolul le dezvăluia. Refuzul regizorului de a face compromisul cerut a fost categoric. Dincolo de principiile sale estetice, Pintilie era conștient că orice schimbare majoră impusă de cenzură ar fi echivalat cu o mutilare a operei sale, după cum avea să recunoască ulterior: „Nu puteam accepta să-mi macelăresc spectacolul”. În plus, l-a avut de partea sa pe Liviu Ciulei, director al teatrului, care, oficial, îşi asuma responsabilitatea pentru reprezentaţie și îi susținea punctul de vedere.
Decizia de sistare și reluarea repetiţiilor
O altă notă informativă din 16 iunie 1972, semnată de căpitanul Spineanu N., consemnează că, în urma refuzului lui Pintilie de a opera modificările, Consiliul Culturii a decis sistarea repetiţiilor. Era un semnal clar că autoritățile considerau spectacolul periculos pentru imaginea lor, mai ales în contextul apropiatei Conferinţe Naţionale a Partidului Comunist Român. Totuși, după o perioadă de presiuni, Toma Caragiu l-a convins pe regizor să accepte unele ajustări de text, repetițiile fiind reluate. În pofida acestui pas, Dumitru Popescu, secretar al Comitetului Central, a aprobat totuși montarea pe scenă, ceea ce dovedea existența unor disensiuni chiar în vârful ierarhiei comuniste faţă de gradul de severitate cu care trebuia tratat subiectul. În toamna anului 1972, conducerea Teatrului „Bulandra” – secondată de secretarul Biroului Organizaţiei de Bază a PCR – a amânat premiera pentru septembrie, în ideea de a evita o suprapunere directă cu reuniunile de partid și pentru a mai domoli reacțiile negative. S-a ajuns, astfel, la fixarea datei de 23 septembrie 1972 pentru premiera spectacolului „Revizorul”. Au avut loc trei reprezentaţii: pe 23, 26 şi 28 septembrie.
Cele trei reprezentaţii și valul de reacții
Spectacolul a produs imediat un impact puternic asupra publicului și asupra oamenilor din teatru care l-au vizionat. Documentele epocii consemnează nemulțumirile unor oficiali, care au considerat că anumite secvențe sunt de-a dreptul „ostile sistemului”. În același timp, există și rapoarte ce relevă caracterul excepțional al montării: Ion Brad, vicepreședinte al Consiliului Culturii, om cu experiență în sfera culturală oficială, a apreciat spectacolul ca fiind „monumental, extraordinar”. După cum reiese din nota raport din 2 octombrie 1972, acesta lăudase în mai multe rânduri modul în care Pintilie a înțeles să-l pună în scenă pe Gogol, afirmând chiar că „de multă vreme nu a mai existat o punere în scenă a Revizorului atât de reușită”. Cu toate aceste opinii favorabile, contradicția fundamentală rămânea: textul și viziunea regizorală ofereau o satiră prea transparentă la adresa sistemului. Pentru un aparat politic care se temea de orice formă de contestare, chiar și simbolică, acest gen de interpretare era insuportabil. Astfel, la scurtă vreme după a treia reprezentație, cenzura a intervenit. La data de 30 septembrie 1972, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a dat publicității un comunicat, publicat în „Scânteia”, principalul cotidian al Partidului Comunist Român, în care anunța suspendarea spectacolului. Comunicatul era formulat în așa fel încât să transfere răspunderea asupra publicului: se spunea că „un număr mare de spectatori” ar fi protestat faţă de modul în care fusese pusă în scenă piesa și că adaptarea lui Pintilie „denaturează opera marelui dramaturg, atitudine incompatibilă cu rolul teatrului românesc – tribună a reprezentării autentice a valorilor culturii naţionale şi universale”. De asemenea, comunicatul evita să menționeze numele lui Lucian Pintilie, după cum avea să se observe imediat. Regimul dorea, astfel, să acrediteze ideea că decizia de interzicere era rezultatul unei nemulțumiri populare, iar nu un act de cenzură impus de „sus”.
Consecințele interzicerii și exilul artistic
Decizia finală de suspendare după numai trei reprezentații a avut un efect imediat și asupra conducerii Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”: Liviu Ciulei și Maxim Crișan au fost destituiți, iar Toma Caragiu, care fusese secretar al organizației de Partid, a fost și el îndepărtat din funcția politică. În plus, a început o perioadă de supraveghere intensă din partea Securității atât asupra lui Pintilie, cât și asupra actorilor și colaboratorilor acestuia. Din perspectiva autorităților, montarea spectacolului „Revizorul” dovedea un grad de „neascultare” inacceptabil, constituind în fapt un atac la adresa ordinii stabilite. Lucian Pintilie însuși a caracterizat acest episod drept un moment în care a realizat că un artist poate, prin refuzul compromisului, să împiedice orice formă de „mutilare” a propriei opere. În volumul său memorialistic „Bricabrac” (1998), dedică un capitol amplu acestei experiențe, relatând cât de greu, dar și exaltant, i-a fost să mențină spectacolul în forma gândită inițial și să nu-i dea voie cenzurii să îl transforme. Episodul din culise, când, înaintea unei reprezentații, s-a trântit în patul de pe scenă și a refuzat să mai colaboreze, ilustrează clar dramatismul și intensitatea confruntării sale cu cei ce pretindeau să intervină asupra creației artistice. Mai mult decât atât, interdicția de a mai lucra în teatrele din România l-a determinat pe Pintilie să accepte colaborări în străinătate. Acolo, s-a bucurat de libertate deplină de creație și a câștigat treptat faimă internațională, punând în scenă spectacole importante care au făcut cunoscut numele său în întreaga lume teatrală. Pentru o vreme, însă, destinul lui artistic în România se încheiase. Cu toate acestea, pentru publicul românesc, dar și pentru istoriografia culturală, acele trei reprezentații au devenit un veritabil mit, cu încărcătura emoțională a unui act de protest și de afirmare a demnității artistice.
Mărturia finală a lui Lucian Pintilie
Într-un pasaj emoționant din „Bricabrac”, Pintilie evocă atât momentele de revoltă și frustrare, cât și sentimentul aproape euforic de a fi reușit să interzică el însuși spectacolul, tocmai prin radicalitatea poziției luate. Într-o atmosferă absurdă, în care era obligat să negocieze fiecare replică și fiecare gest, regizorul a înțeles că doar un refuz categoric putea conserva unitatea și forța „Revizorului”. El vorbește despre o „stare de exaltare, îmbătătoare, paranoică” ce l-a cuprins, știind că prin fiecare gest, prin fiecare vorbă, punea în dificultate însăși structura de putere. Acel „al treilea spectacol”, atins de „grație”, s-a transformat retroactiv într-o împlinire unică și irepetabilă, după care orice alte reprezentații ar fi părut de prisos. Autoironic și critic, Pintilie recunoaște că, în cariera sa, a existat uneori și spațiul pentru compromis, pentru a „tranzacționa cu puterea” sau pentru a „porcăi” anumite spectacole, așa cum el însuși notează. Dar „Revizorul” a rămas un moment singular, devenit de referință, în care demersul estetic și determinarea politică s-au întâlnit cu factorul istoric, generând o confruntare de amploare. Însuși regizorul o sintetizează în formularea: „Cenzura nu l-a interzis pe Revizorul, ci artistul paranoic a interzis cenzurii să-și pună amprenta”.
Semnificații pentru posteritate
Interzicerea „Revizorului” la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” în 1972 reprezintă mai mult decât un episod de conflict între un regizor și organele de partid. Este un caz reprezentativ pentru modul în care sistemul comunist înțelegea să-și exercite hegemonia asupra culturii, prin controlul strict al producției artistice și prin sancționarea rapidă a oricărei forme de disidență. Implicarea directă a Consiliului Culturii și Educației Socialiste, folosirea ziarului „Scânteia” ca instrument de propagandă și reacția dură față de conducerea teatrului și față de însăși personalitatea lui Lucian Pintilie sunt dovezi ale intoleranței la critică și la interpretarea subversivă a textului lui Gogol. Totuși, cele trei reprezentații amintite și decizia de interzicere nu au însemnat dispariția spectacolului din conștiința publică. Dimpotrivă, ca în cazul multor opere cenzurate, acest act de forță al autorităților nu a făcut decât să amplifice atenția acordată proiectului și să confere o aură legendară atât regizorului, cât și spectacolului în sine. În plus, interdicția i-a deschis lui Pintilie un nou drum în teatrele occidentale, unde și-a putut continua activitatea în mod liber, devenind în timp una dintre figurile emblematice ale regiei europene.
Privit în perspectivă, „Revizorul” lui Pintilie se înscrie astăzi, alături de alte momente memorabile din istoria teatrului românesc (cum ar fi spectacolele lui Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Șerban și alții), într-o serie de încercări curajoase de a afirma și menține o voce artistică autentică sub un regim opresiv. El rămâne o mărturie a determinării creatorilor de teatru de a se sustrage controlului ideologic, iar ecoul său se resimte și după mai bine de cinci decenii. Așa cum notează și Lucian Pintilie în ultimul său omagiu adus acestei aventuri, refuzul de a ceda în fața cerințelor cenzurii i-a conferit spectacolului o dimensiune aparte, făcându-l, paradoxal, „nemuritor”. Într-un regim care se străduia să aibă imaginea unei relative toleranțe și a unui pretins liberalism cultural, „Revizorul” a demonstrat că, atunci când artistul este hotărât să nu facă rabat de la propria concepție, cenzura se poate dovedi neputincioasă în a supraviețui cu un compromis „la vedere”. Spectacolul nu avea să dureze mai mult de trei reprezentații, dar tocmai prin această retragere fulgerătoare și dramatică, el a căpătat încărcătura simbolică a unei victorii morale împotriva unei mașinării politice complet lipsite de empatie pentru creația independentă.
Astfel, deși interzis, „Revizorul” în regia lui Lucian Pintilie rămâne, în istoria teatrului românesc, o dovadă a faptului că puterea artistică poate sfida puterea politică, chiar și atunci când aceasta este susținută de un aparat de represiune totalitară. Memoria acelor trei reprezentații continuă să rezoneze, amintind că libertatea de creație nu poate fi înăbușită cu totul, cât timp există spirite care să îi poarte mai departe flacăra. În acest sens, destinul spectacolului se dovedește exemplar, iar numele lui Lucian Pintilie, asociat de neșters cu ideea de libertate culturală, continuă să strălucească prin reconfigurarea permanentă a semnificațiilor acestui capitol fascinant din istoria recentă a teatrului românesc.