
Mă uit la Toma. Toma zâmbește indescifrabil. Mă uit din nou la Toma care continuă să zâmbească, dar e un zâmbet ciudat, amnezic.
Confirm fără nici o şovăială. Dacă Toma ar fi continuat să joace aşa cum a jucat la al treilea spectacol (Revizorul), la ultimul, ar fi explodat pe scenă. El putea supravieţui numai dacă trişa – şi ar fi trişat fără îndoială numai ca să supravieţuiască. Partidul şi cenzura lui rezolvaseră această dilemă existenţială.
Am păstrat acest secret amândoi până în ziua în care întors de la Paris, după premiera cu Jacques ou la Soumission, l-am căutat cu un soi de urgenţă patetică peste tot. Voiam să-i comunic imediat proiectul revanşei noastre: Rolul Pampon din De ce trag clopotele Mitică? Nu l-am găsit. Nu-i nimic, încerc diseară, m-am consolat eu. Seara nu i-am mai dat telefon. Era seara lui 4 martie 1977. (Lucian Pintilie)